Legătura ta cu sinceritatea, cu absolutul tău tu ți-l formezi făcându-ți introspecție în fiecare clipă, în fiecare oră, în fiecare zi, atunci vei deveni un cunoscător al propriei cunoștințe, începând să nu te minți pe tine însuți vei ajunge să-ți formezi o voce lăuntrică care te va călăuzi în viață. Cine ajunge să-și formeze acea voce lăuntrică se poate considera cea mai fericit om de pe pământ! Pentru că ești la un pas de-a învinge moartea cu credința ta în adevăr, de-a intra în subconștientul tău, care-i legătura ta cu absolutul.

“E tainica simțire,
E visul fără vis,
E unica speranță,
De-a intra în paradis.

E veșnicul din tine,
E acel ce te așteaptă
La ușa vieții tale
O dată intra în viață,

Primește-l ca pe-un paște
Și spune-i să mai stea
De nu, lasă-l în pace.
Aceasta e sinceritatea ta”

Iubirea e fundamentul fiintei noastre

Iubirea e fundamentul ființei noastre

Căutând iubirea, îl cauți, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fără să-ți dai seama. Chiar dacă nu ești un bun creștin, simți cumva, straniu, de fiecare dată când iubești și ești iubit, că acolo, în iubire, e adevărul. Cauți iubirea toată viața, ai nevoie de ea chiar și atunci când te prefaci că nu mai ai, o trăiești greșit, o trăiești strâmb, dar o iei de la capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduiești mereu să o înțelegi, pentru că simți că acolo e împlinirea și fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem să fim iubiți. Pentru că asta e fundamentul ființei noastre. Dumnezeu este iubire și tot ceea ce este în lumea asta tânjește după iubire. Dumnezeu a creat totul după chipul și după asemănarea Lui, după țiparul Lui, al relației treimii. Dumnezeu e o relație, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creați că oameni să participăm la bucuria relației din Dumnezeu și cu Dumnezeu. Să trăim iubirea. Să fim împreună. De aceea se spune că raiul e comuniunea cu toți, iar iadul e neputință de a mai iubi.

Trebuie să învățam să iubim pe toată lumea, să câștigăm un rod din relația cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viață. Orice om e un dar potențial pentru noi, cu care ne putem îmbogăți.

Trebuie să învățam să-L vedem în celălalt pe Dumnezeu. Nu trebuie să ne raportăm la un om că la un lucru finit. Orice persoană e un izvor infinit, dar care nu e descătușat.

Citez: “Ferice de cei ce luptă pentru Împărăţia Cerului deşi nu o văd !”

Alege să cauți adevărul !

Dumnezeu lucrează prin oameni, dar întotdeauna în comuniune cu liberul lor arbitru. Cu gândul, cu vorba sau cu fapta, omul alege să exprime binele sau răul, să-l aducă pe Dumnezeu în manifestare ori să manifeste impulsurile urii şi ale rătăcirii. O povestioară pe care toată lumea o ştie descrie puterea de alegere a omului într-un mod care merită reţinut; vin inundaţii mari într-o regiune, şi un om cre­dincios găseşte că a venit momentul să aştepte ajutorul lui Dumnezeu. Apa creşte, vine o barcă să-l salveze, dar el alege să rămână lângă casa lui. “Îl aştept pe Dumnezeu să mă salveze”, pretinde omul, iar apele cresc şi ajung până la streaşina casei. Vine o şalupă, vine apoi şi-un elicopter, dar omul continuă să-l aştepte pe Dumnezeu. Apele învolburate nu iartă, aşa că omul a murit înecat. Ajuns la poarta Raiului, supărat pentru situaţia sa, omul a întrebat de ce Dumnezeu n-a venit să-l ajute? Iar sfântul care păzea treburile Raiului i-a răspuns liniştit: “Omule, ţi-am trimis barca, ţi-am trimis şalupa, ţi-am trimis şi elicopterul; uite aşa a venit Dumnezeu, dar tu nu l-ai recunoscut”.

Dumnezeu lucrează prin oameni şi, adesea, ne trimite şi nouă câte-o barcă, o şalupă sau un elicopter, doar că, la fel ca omul din poveste, strâmbăm nemulţumi­ţi din nas, fiindcă nu-l putem re­cunoaşte pe cel care lucrează prin oameni. Pe de altă parte, nu ne amintim (oare de ce?) că alegerea, deopotrivă aceea de a lucra pentru Dumnezeu, deci în ajutorul celorlalţi, cât şi de a recunoaşte lucrarea făcută pentru noi prin alţii, este în responsabilitatea noastră. Libertatea de a alege dacă facem bine sau rău, dacă prin noi lucrează lumina sau întunericul are nevoie să ne fie cunoscută, căci fără această cunoaştere ne putem ră­tăci. Vom crede că Dumnezeu şa­de pe un tron aurit al cerurilor şi abia aşteaptă să ne arunce în Iad când păcătuim sau, la fel ca omul din poveste, îl vom aştepta cu ochii aţintiţi într-o direcţie greşită. Mai avem şi a treia variantă, şi anume aceea să credem că Dumnezeu nu există, în vreme ce el ne priveşte în fiecare zi din ochii oamenilor care ne înconjoară, cum priveşte singur şi neînţeles prin propriii noştri ochi. În orice om care ne ajută, în orice fiinţă care ne dă o floare sau ne îmbrăţişează cu bucurie, în orice om inspirat, al­truist şi binevoitor se ascunde bu­nă­voinţa divină, manifestată prin el. Din când în când, fiecare dintre noi ascultă glasul divin şi lucrează la îndemnul lui. Din când în când, fiecare fiinţă răspunde graţiei, ce curge prin gândul său şi prin inima sa, dar şi prin faptele sale. Dar nu-i îndeajuns să se întâmple doar din când în când pentru ca lumea noastră să devină lumea pe care ne-o dorim. Dumnezeu ne bate la uşă, uneori îmbrăcat în uniformă de poştaş sau în chipul unui copil. Dumnezeu ne priveşte uneori cu ochii omului de lângă noi, fie el un iubit, un părinte, un şef sau un simplu trecător. Să ne ascuţim urechile şi să ne lărgim pupilele pentru a-l recunoaşte în ceilalţi şi, mai ales, pentru a ne aduce aminte că fiecare alegere a noastră slujeşte o putere, fie una întunecată, fie una luminoasă. Cui îi slujim? Noi alegem. Asta-i cunoaşterea simplă, dar atât de necesară în viaţa de zi cu zi, care ne poate transforma în instrumente ale Graţiei în această viaţă, căci este cunoaşterea faptului că nu suntem niciodată singuri, dar – dacă alegem – Dumnezeu ne îngăduie orice.

Sursa: www.jurnalul.ro

Nu trebuie să ne trăim viața pentru a ne apăra egoul, ci pentru a salva suflete.

Prin voința divină am ajuns la locul potrivit la momentul potrivit și am ajuns la ziua unei ceainării din Bacău NaturaClub care împlinea 7 ani de la înființare. Acolo s-a decis să formăm un grup de oameni, ce împreună să căutăm întoarcerea la normalitatea ființei umane.

La prima ședință de coordonare a grupului am căzut de acord să venim fiecare cu idei și sa formăm cele 7 aspecte spre care membrii trebuie să tindă. Și vi le prezint mai jos:

1. Să creadă,să iubească,să respecte;
2. Să nu mintă,să nu se mintă;
3. Să știe să dăruiască din sufletul și inima sa;
4. Să știe să răspundă prezent ,cu bucurie și dăruire atunci când e nevoie de el;
5. Să caute, să afle, să împărtășească;
6. Să nu se dea bătut, să lupte asemenea seminței care învinge platoșa pământului pentru a răzbi și a da rod;
7. Să-și crească aripi spre desăvârșire și să învețe și pe alții zborul spre înalt;

Cred că aceste aspirații trebuie să se găsească în fiecare dintre noi. Eu personal după ce am citit primul punct am luat o mică pauză să visez, pentru că ce scria acolo mi s-a părut inspirație divină. Ce să mai spun de restul punctelor…

Prin urmare, vă dăruiesc aceste principii de aspirații pentru oricine ar dori să-și formeze un grup de oameni dincolo de regulele societății. Cu o înțelegere mai profundă a lucrurilor.

Pentru cei din Bacău ce doresc să cunoască grupul nostru, vă invit cu drag și deschidere. Aștept detaliile intenției dvs. prin intermediul formularului de contact disponibil în cadrul blog-ului (în bara de meniu cu numele “Contact”)

Voinţa umană trebuie să servească pentru a susţine voinţa divină: Vreau să Se facă Voia lui Dumnezeu

O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva frumos dintr-un magazin de antichități, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversare de la căsătorie. Amândurora le plăceau antichitățile și produsele din argilă, ceramice, în special ceștile de ceai.

Au observat o ceașcă excepțională și au întrebat: ”Putem să vedem ceșcuța aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.”

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceșcuța de ceai a început să vorbească:

Voi nu puteți să înțelegeți. Nu am fost de la început o ceșcuță de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roșie. Stăpânul m-a luat și m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar și a spus cu blândețe: “Încă nu!”

Apoi, ah! Am fost așezată pe o roată și am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Oprește!” Amețesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap și a spus, liniștit: ”Încă nu.” M-a învârtit, m-a frământat și m-a lovit și m-a modelat până a obținut forma care i-a convenit și apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simțit atâta căldură. Am strigat, am bătut și am izbit ușa … “Ajutor! Scoate-mă de aici!” Puteam să-l văd printr-o deschizătură și puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: ”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, ușa s-a deschis. Cu atenție m-a scos afară și m-a pus pe raft … am început să mă răcoresc. O, mă simțeam atât de bine!” Ei, așa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat și m-a colorat peste tot … mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează, am strigat!” EL doar a dat din cap și a spus: “Încă nu!”

Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte și simțeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plâns, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunț. Chiar atunci ușa s-a deschis și EL m-a scos afară și, din nou, m-a așezat pe raft, unde m-am răcorit și am așteptat și am așteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?”

O oră mai târziu mi-a dat o oglindă și a spus: ”Uită-te la tine.” Și m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!!

El a vorbit blând: “ Vreau să ții minte, știu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aș fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Știu că ai amețit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aș fi oprit, te-ai fi desfăcut bucățele, te-ai fi fărămițat. Știu că a durut și că a fost foarte cald în cuptor și neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Știu că mirosurile nu ți-au făcut bine când te-am periat și te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aș fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viață. Dacă nu te-aș fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supraviețuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ținut. Acum ești un produs finit. Acum ești ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine.”

Morala este aceasta: Dumnezeu știe ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face și ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta sfânta Sa voie.

Autor: Preotul Arsenie Boca

“Dragostea acoperă toate păcatele”

Ei bine cercetând am dat peste acest fragment, ceresc aș putea zice, datorită conținutului său:

“Învățați-i pe copii să-L vadă pe Hristos în natură. Luați-i sub cerul liber, sub copacii falnici din grădină și în toate lucrurile minunate ale creațiunii, învățați-i să vadă expresia iubirii Sale. Învățați-i că El a făcut legile care guvernează toate ființele vii, că El a făcut legi pentru noi și că aceste legi sunt pentru fericirea și bucuria noastră. Nu-i obosiți cu rugăciuni lungi și îndemnuri plictisitoare, ci, prin pilde din natură, învățați-i să asculte de legea lui Dumnezeu.
Dacă le câștigați încrederea în voi, ca urmași ai lui Hristos, va fi ușor să-i învățați despre marea iubire cu care El ne-a iubit.” (“Viața lui Iisus” de Ellen G. White)

Și lumea va deveni mai bună…

Pace în suflete !